ceva-mi spune că o maşină AI
ar fi cât se poate de potrivită
pentru viaţa de cuplu.
nu s-ar foi în pat
(de exemplu)
n-ar da din picior când adorm,
nu m-ar întreba (după ce adorm)
„ai adormit ?»

o maşină AI – mă gândesc
n-are prietene cu care să se consulte.
nu primeşte mesaje la două noaptea
cu teorii despre cum ar trebui să mă laşi
dracului
şi să-ţi vezi odată de viaţă
(în parte şi pentru că nu ar avea pentru astfel de sugestii
o mamă)

chiar,
oare cum ar arăta
o soacră AI?
ar fi (îmi place să cred) o jerpelitură de server agăţat pe undeva
prin bucătărie
care ar ţine cu cerbicie stocat
în memorie
tot ce am făcut
(şi ce-am zis) dar complet incapabil(ă)
să gâtească sarmale?
sau, dimpotrivă, ar şti (ce să vezi)
să facă fix
sarmale perfect calibrate,
fără „poate
le-am lăsat prea mult şi s-au prins…
care să preceadă un „dar poate
ţi le făcea maică-ta mai bune”.)

ar mai fi un aspect –
pe care sunt sigur că
o maşină AI l-ar gestiona
fără oftaturi teatrale,
fără acea discuţie interminabilă
despre „nu acum,
sunt obosită;
mă doare capul;
iaar? ; – cred că s-ar descurca
să programeze totul ireproşabil
poate chiar prea
ireproşabil
şi atunci m-aş trezi eu că tânjesc după ceva
reproşabil…

și uite, fix când sunt pe cale
să dezbat în gând problema,
vocea ta deloc inteligentă
artificial
mă întreabă dacă nu vreau să-mi car fandoseala
pe canapea
utilizând pentru asta un ton deloc tandru - ba chiar
acru,
dacă ar fi să-l descriu,
dar cu toate astea imposibil
de înlocuit (vreodată)
de o maşinărie AI