Înțeleg de ce te-ai prăbușit în depărtări
Și astfel îngândurate resentimente nu leg,
Dar în miazăveșnică preferam să nu înțeleg,
Doar ca să pot zămisli tăcute întristări...

Înțeleg că eram nevoită să accept în veacuri
Ce alții n-ar înțelege într-o trăire întreagă
Și acum, jună, rădăcina mi-o dezleagă,
Că tot o însuflare întreagă n-am simțit,
Cât ar fi trebuit să simt la bun început...

Înțeleg că jelirea nu are însemnătate,
Căci mi se cuvine îndeajunsă sănătate,
Și printr-o cugetare mă observ imatură
Când nu reușesc să accept ceva simplu...

Ceva simplu ce pare de neîntrepătruns
Când rațiunea îmi hoinărește la tine,
Ceva ce îmi devine un neajuns pătruns,
Chiar dacă venirea nu-mi apare în sine...

Dar ai întrupat avântul luându-ți rămas bun,
Rămânând o hotărâre pecetluită în frânturi
Părăsită de noi, pribegii istorisind în cânturi
Și tot nu înțeleg de ce nimeni nu simte...