Nu mai țin ritmul nici unui apus,
Nici răsărit nu-mi spune ce-i de spus.
Zi sau noapte — ce mai contează?
Zilele trec, iar sufletul visează
La șoapte ce veneau dincolo de perete,
Rozul camerei mele — arlechin discret.

E ciudat să uiți, dar totuși să simți
Clipele acelea ce nu le mai prinzi.
El n-a îmbătrânit, e acolo mereu,
Pe scaunul lăsat ieri, ca un zeu.
Deschid azi ușa — e tot la stânga mea,
Mă ceartă blând, ca și cum ieri era.

Cum să-nțeleg că-i trecut un deceniu,
Când eu sunt adult, dar port același geniu?
El nu știe că am plecat, nici că revin,
Doar musafir printre pereți ce-l conțin.
Cel lângă care adorm — același chip,
Aceleași riduri, același timp.

ÃŽmi amintesc pliurile de la ochi,
Și frica ce rămânea-n zi de salar,
Zile cu carne-n foc, pe băț și zâmbete,
Ce-au fost și-au rămas doar în zadar.
Trec zile, dar fără rost, fără glas,
Și totuși respir — ultima generație ce-a rămas.