făceam implozie în tine
explodând în cea mai frumoasă poezie
de pe lumea asta
ce miroase a hoit de păcat
amorul nostru însă
avea gust de dumnezeu
lăsându-și lumina peste brâurile noastre,
al tău se pregătea de venire de prunc,
cel după chipul și asemănarea mea

în noapte Domnul
ne trimitea adevărul în coajă de umbre
întrebarea spărgea oul
și-i mâncam miezul de înger,
pasărea ne respira piepturile,
acelea din văzduh,
dar tot departe de cer

așa că pogoram către apele
de cuib al stelelor și lunii
peștii ne respirau acolo,
dându-ne tăcerea
și înotam prin cerul acela
din uitarea de haos