Ne-am întâlnit de nenumărate ori. Doar o singură dată a rămas o frază ce se tot plimbă pe marginea uitării, ca o clipă răsturnată pe fundul unei ape tulburi. A fost o întâmplare cu totul și cu totul remarcabilă, un fir de lumină căzut în întunericul cotidian, o fisură în zidul gros al uitării. Ne-am recunoscut atunci, nu cu glas, ci cu umbrele pe care le purtam ascunse, cu tăcerile învelite în spatele privirilor.

Această întâmplare ar fi trebuit să fie un templu — păstrată cu grijă, cu respect de o eternitate ce nu se măsoară în clipe, ci în sensuri. Dar memoria, această sculptoriță crudă, își apleacă uneltele și taie încet, fără milă. Amintirea ei pălește pe încetul, ca o umbră ce alunecă pe pereții unei case părăsite, în care fiecare scândură țipă a tăcere, iar fiecare fereastră e încuietoarea unei fericiri ce nu va mai reveni.

Paloarea crește, o boală nevăzută care se strecoară pe sub piele, făcând totul să pară un tablou demodat, o fotografie răsucită de timp. Este o ușă bătută în cuie din totdeauna, o ușă pe care am încercat să o deschidem cândva, fără succes, cu mâinile pline de speranță și de frică. Dincolo de ea, poate, zace ceva ce am pierdut — sau poate ceva ce nu a fost niciodată.

Ne-am întâlnit o singură dată, și totuși, acel singur moment se întinde acum ca o rețea de rădăcini sub pământul sufletului, invizibilă, dar reală. Dar cum să ții minte ceva ce vrea să fie uitat? Cum să strângi în palme nisipul care se risipeste în vânt? Așa stăm, cu ușa închisă, cu umbrele noastre care se caută și nu se găsesc, cu întâmplarea ce devine un vis uitat înainte de trezire.