Să pătrunzi
în miezul nopții,
în abisul tăcerii fără ecou,
acolo unde somnul se destramă fără vise,
ca o mare fără valuri, fără zgomot,
unde timpul se-nclină și nu mai spune nimic,
și umbrele uită să mai danseze.


Să simți —
cum în spatele întunericului,
fiecare clipă devine o fărâmă de gheață,
un cristal care-ascunde răsărituri de altădată,
să crezi în adâncul neștiut,
în acea vrajă mută care naște tăceri,
în lumina care nu s-a ivit niciodată.


Să ști —
ce n-ai știut nicicând,
că lumea se învârte în cercuri nevăzute,
că timpul nu are răbdare cu cei care așteaptă,
că dimineața nu se grăbește,
că glasul cocoșului a fost doar o amintire,
un ecou rătăcit, a treia oară,
într-un tărâm unde zorii sunt doar o legendă.