zac în lungile tale tăceri
brodate cu mușchi întunecat
zac în apa rîului ca un cadavru
număr infinitul, am învățat de la tine
nu sunt mort, am doar starea unuia
în schimb visez
o colină cu forma sînilor tăi
augumentați de dorință

aici a fost cîndva o mare
în care s-au înecat oameni, s-au înecat și peștii
atît de mare era că nu avea cer
și atît de grea era că peștii nu puteau înota
atît de mare era că era ca o dragoste
din care nu mai ieși niciodată

o mare fără valuri incapabilă însă
să te facă să dispari
gîze strălucitoare îți adorm sânii,
ca niște paladini ai diavolului
care revarsă iubire arzătoare
sub lumina stelelor,
când pădurile cântă împreună cu tine

răcoarea coapselor tale
curge pe picioarele mele,
mărgele dureroase alunecând
spre o epocă adormită ca uitarea de sine
a lunii ce încă se vede în timpul zilei
ca o femeie care folosește cabina de probă
își face un selfie
dar n-a tras cortina

unde violete ascund stelele
nu-mi pasă de nimic,
aruncat de uraganul trupului,
în brațele unui măr cu amintiri frumoase
acum acre, cu ochi palizi,
rod dintr-o dramă veche,
amurg parfumat, devorat încet de viermi.