eu nu rănesc ale luminii corole,
în sufletul meu au transferat magie,
un templu i-am zidit ca Meșterul Manole,
să intre în el cei veniți din pribegie.

la catapeteasmă printre albi crini,
mă închin, mă rog, îl slăvesc pe Hristos,
mi-a luat de pe frunte cununa de spini,
nu îmi las spiritul să fie vanitos.

cu stăruință și curaj m-am eliberat de frici,
au devenit licurici multe gânduri ale mele,
să lumineze noaptea blânzilor arici,
să lumineze dansul nebunelor iele.

se materializează visurile mele,
în vlăstari de arțari și stejari,
în bujori de codru, în viorii zorele,
în greieri să cânte ca mândri cobzari.

îmi continui drumul cu viziunile mele,
când la deal, când la vale când la câmpie,
bucuriile zilei au gust de caramele,
iubirea mea cerească nu e utopie.