Era luna –
ne-a sărutat pe ochi
în timp ce stăteam dezgoliți
pe pământul fibril
și ne topeam în respirațiile fierbinți.

Vântul ne mângâia tălpile
și freamătul pierdut în amintiri
ne-a îndemnat într-un joc pueril
de-a nu fi noi –
și ne-am deschis tot nouă.

Ne scăldam în iarba
tăcută până la brâu,
rătăcită printre fiori
și rouă –
ne-a dezbrăcat pe amândoi
să ne potolim setea
corpurilor cu atingeri moi.

Aroma clipelor de o bună oară
îmbăta tâmplele,
de îndată ce inima urcă
în octava sol minor,
și apoi coboară
în frământarea sincopată a corpurilor.

Am compus,
fără să știm,
romanța bolții cerești –
o armonie absolută
pe care planetele o exaltă
în gama tăcerii bemol,
atât de natural,
încât luna înflorește
în suspinul tău planetar.