Fereastra prin care privesc azi
Este aceiași prin care priveam ieri
Și prin care, poate, mâine la fel voi privi.

Unghiile ochilor cu care privirea
Mi se agață de marginea ei simt
Cum scurmă în adâncul granit.

În interiorul fără de care
Privirea nu ar avea îndepărtare
Infinită în care din sine să zboare.

Fereastra aceasta mi-am imaginat
Că o voi construi din neant
Unde vederea nu va mai fi.

O fereastră desenată în cer.
Încarnată într-un chip de prin nori
Prinsă pentru o clipă ca într-un decor.

Netencuită, nemărginită de cărămidă,
E fereastra ce își va desprinde
Privirea din minte.

Acum, prăfuită, cu flori pe pervaz,
De după gratii, dreptunghiular,
Privirea mi-o încadrează.

Îmi amintesc când nu exista.
Când era doar un desen pe hârtie
Și când a devenit gol și deschidere.

Și toate acestea acum când, întâmplător,
Am privit din nou prin ea spre lumină
Din același loc în care cândva era
Vis, ideal și așteptarea
Ce urmărea să devină.