ți-am spus
nu încerca să te smulgi din tine
carnea nu e temniță
e doar primul strat de frică
sub care pământul îngroapă întrebările nespuse

când te apleci spre apă
nu te privești, ci vezi toate fețele
pe care le-ai stins încercând să fii întreg
apa știe – de asta tresare în locul tău

între coaste îți cresc păsări rănite
care își tocesc aripile de pereții tăcerii
și în sângele lor se scrie
fiecare gând pe care l-ai ascuns chiar și de tine

nu ești doar om acum
în oasele tale se aud rădăcini
căutând să atingă adâncul
iar mâinile ți se umplu de sevă
ca niște rugăciuni care au prins rădăcini în cer

ești doar sămânța fricii ce încearcă
să devină arbore
în mijlocul unei furtuni ce-ți poartă numele
și dacă te frângi
nu uita – deschiderea nu e sfârșitul
e doar locul pe unde lumina intră
când începi să crești.