Uneori
lumina se stinge
nu pentru că
pleacă,
ci pentru că
ochiul uită
să caute.

Și-atunci
din întunericul
dens ca
o rană
se înalță altfel
de văzuri –
cele ce văd cu
sufletul
cu arderea

Vezi marea?
Nu-i doar apă –
e nemărginirea
gândului tău
când visează
albastru
Și farul –
nu-i decât
o clipire
de zeiță
deschizând
pleoapele nopții.

Dar adevărata
sclipire
se ascunde
într-o femeie
Nu ca într-un
trup
ca într-un
templu

Când intri –
să o faci
ca într-o
rugăciune
care te cheamă
să mori
un pic
ca să
renaști
în fior

Acolo
sub fiecare
umbră
e o poartă spre
alt univers

Te-or atinge
tăceri dulci
colțuri
de rai
uitat

ÈŠn fiecare
atingere
vei fi chemat
să te închini

Nu păși grăbit
căci dorul e
un labirint
cu pereți
de catifea
unde viermii
grei ai fricii
se preschimbă
în fluturi

Și când
fluturii sunt
în trupul ei
dansează-n
spirală
până-n altar –

Acolo unde
jertfa
e înghețată
de moarte
dar tresare
la atingerea
blândă
a unei iubiri
vii

Atunci
din miezul vostru
fulgi de foc
vor începe
să ningă
arzând
cu răceala
divină
a unei clipe
în care
nu mai
trebuie spus
Nimic

Doar simțit.
închinat.
iubit

Revelație a
Fiinţei