trăiești pe linia subțire a unui orizont care se opune ratării,

un fel de interval între un azi și un mâine.

poți să-l hașurezi ca să îi scoți mai bine în evidență lumina,

poți să-i înlături asperitățile cu mâna destinului,

pe care, - nu-i așa?! -, ți-l construiești singur.

(aici intervine o nebuloasă, - nu aia din stele de zahăr -,

atrage în sine tot ceea ce ai făcut praf de-a lungul vieții,

poate pentru reconstrucția din temelii

sau pentru un triumf al golului printre necunoscute.)

că tot ce e viu are nevoie de un interval pentru a muri,

de un mâine permanent sabotat de un azi ranchiunos.

când pui batista pe țambal, se umple de plăcere invizibilul;

când (în sfârșit!) ai învățat să mori, marginile ființei bat în retragere.

doar în centru un soare interior tremură incandescent,

caută să iasă din matcă, să curgă nestingherit printre lucruri.

ce altceva mai bun să faci? privești cum toate se sting.