Am cunoscut-o când lumea
avea încă margini,
într-un Ardeal cu cețuri
care vorbesc în șoaptă
aveam douăzeci și unu de ani
și în venele mele curgea
abur de vis
iar ea — o rază tăcută
dintr-un cristal vechi
avea nouăsprezece —
o infinitate de tăceri
nu era femeie
doar formă de lumină
prinsă în muchii perfecte —
un diamant căzut printre oameni —
căruia nu i-am văzut
decât unele
faţete
cum vezi uneori
luna
când nori roiesc
în jurul ei
geloși.

Am vrut s-o descifrez
până la capăt
cu ochii mei ca un orb
care pipăie
tot ce există


Mi-au rămas numai
câteva străluciri
închise-n tăcere
care dor ÅŸi acum


Apoi a plecat


Amsterdamul
a luat-o în brațe
cu morile lui
de vânt drept
canalele care
curg înapoi
spre sine
cu Van Gogh
care-și taie adânc
iubirea
în ureche
cu diamantele
ce nu știu
să moară


Acolo printre meșteri
ce șlefuiesc eternul
și păcătuiesc
cu precizie
s-a stins —
la treizeci și doi de ani
precum o cometă
care n-a vrut
să devină
stea


Mi-a rămas doar gândul
că poate ea a fost
cel mai fantastic diamant
șlefuit vreodată
într-o țară în care
totul pare permis
inclusiv plecarea


Acum când trenul sosește,
ducând tăceri
înșurubate
din Amsterdam
în bolta frunţii mele
simt cum liliacul
se-așterne pe trepte
ca o pată violetă şi
violentă

ÈŠn mine
se scutură bobii
unei rugăciuni
fără glas.


Amintirea ei — o piatră nestemată
o simt
stârnind foşniri
într-un ungher
stins
ce strălucește și doare,
cu acea frumusețe
cumplită
pe care doar moartea
o poate
sculpta