Când eşti lângă cineva
care moare
se crapă tăcerea
o scorbură în
copacul lumii.


Aerul se face sticlă,
prin el trece un freamăt.
Nu e plâns, nu e durere —
e o lumină care se retrage,
o flacără ce-şi adună
trupul în sine


Ceva dispare —
nu se aude, nu se vede,
dar absenţa aceea
e-o voce mai adâncă
decât ecoul.


Stai după
nu te miÅŸca.
E respiraţia unei
păduri oprite
din creÅŸtere.


Vălul între
Două lumi
se ridică.
Nu e magie,
e doar sfârşitul
unui început
cândva în alt trup.


Simte.
Simte despărţirea
un sunet uitat din naÅŸtere.


Marginea lumii
nu mai are contur
totul e o uşă
întredeschisă
spre altceva.


Apoi
fierbe-Å£i un ceai.
Focul nu pune
întrebări
apa nu cere
răspunsuri.


Toarnă-l în ceaşcă.
Ţine-o în mâini
ca pe-un copil
care nu ÅŸtie ce-i
moartea.


Bea.
Fără să gândeşti.
Lasă totul să curgă
prin tine
un râu care
nu ÅŸtie
că e doar
o lacrimă
scursă din
ochiul
unei alte
lumi.