urăsc
felul în care îți crăcănezi degetele de la picioare
când citești;
cum spui „interesant”
exact când n-ai înțeles nimic.
cum tai pâinea (pe lungime) —
ca salahorii.

urăsc
felul în care adormi
cu gura ușor deschisă,
nu cât să sforăi,
dar suficient cât să-mi pară
că somnul tău e demonstrativ.

urăsc
felul tău de a ține lingura invers,
mințind că „așa simți mai bine aroma”.

urăsc
ochii tăi care se dau peste cap
când îți vorbesc —

dar știi ce?

fix pentru că mă enervează ordinea
îmi place pâinea tăiată aiurea.
(e așa, un detaliu cretin
care face ca micul nostru dejun
să pară că-i viu)

iar lingura,
care stă ciudat la tine în mână
(cine te-o fi învățat s-o ții așa),
emană — paradoxal — siguranță,
și totodată o fragilitate atât de clară,
încât n-am ce să mai zic
decât: „servește-mă”.

plus că, unde mai pui:
râsul tău colorat (care face praf!)
e tot ce merită
prețiozitatea vorbelor mele.

deci da — te urăsc.
exact cum urăști o melodie
care-ți bâzâie-n cap
ore, și zile, și ani, și
mori că-ți place și urăști
că nu poți
s-o uiți.