a venit
ar spune poetul
(am cunoscut odată o fată care iubea poezia unui anume poet
și pentru că acea poezie îmi plăcea și mie,
între mine și persoana respectivă
s-a înnodat ceva —
un ceva greu de dezlegat acum,
şi căruia oricum îi şade mai bine-ncâlcit)

cert e că toată după-amiaza de joi
(asta se repetă ciclic –
uneori e marți, alteori duminică)
toată după-amiaza, carevasăzică,
am fost cuprins de o senzație imposibil de pus în cuvinte —
și dacă m-aș hazarda s-o conturez,
ar fi în tonuri calde,
dar nu neapărat galbene.

odaia
(ca să nu zic dormitorul sau camera 2)
era, fără să fi schimbat becul,
plină de umbre.

umbre de miercuri,
cu margini vag rotunjite.
umbre de duminică,
fără biserică.
umbre
pe care nu le recunoști
până nu le vezi
descălțându-se.

unele stăteau sprijinite de bibliotecă,
altele se uitau prin mine
ca printr-un geam dublu-neșters
iar câteva —
aveau contrastul vag estompat.

de-aia zic:
a venit, a venit...
nu fiindcă vreau să dramatizez,
ci fiindcă așa a zis odată poetul.

iar poetul, deși schimbător,
nu minte niciodată — cel mult,
își mută cu eleganță accentul
adaptându-se tăcut
la formă,

precum ceaiul
rămas singur
în ceașcă.