poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ izgonirea din rai ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-07-02 | |
am învățat să-mi cos pielea cu fire smulse din tăceri neînțelese
să ridic cetăți din aburul ultimelor suspine și să-mi învelesc inima într-o armură croită din promisiuni moarte și jurăminte șoptite cu dinții strânși doar eu am fost copilul care ținea cerul să nu cadă cu palmele mici întinse peste fisurile unei case ce își schimba zilnic forma. eram un schelet de păpușă cu umerii trași peste absențe și sigură de un gând: poate dacă nu plâng, nu se prăbușește tot n-aveam încredere în nimeni. nici în mine — eram o inimă speriată care alerga zilnic prin pădurea neîncrederii, copacii îmi vorbeau cu glas puternic: nu te baza pe nimeni! și frunzele râdeau când ceream ajutor daaaa, eu iubeam crengile căzute — le adunam de pe jos cu evlavie și le spuneam: prietenii mei de joacă le dădeam nume, le vorbeam în șoaptă și mi-i imaginam mereu veseli și, da, ah, îngerii… erau cei mai buni din universul meu, îi chemam seara să-mi țină spinarea lipită de aura lor le simțeam aripile ca o pătură sub piele apoi îmi căram sufletul într-un borcan spart, legat cu ață, și când Cineva – Om se apropia, tip-til, tip-til, dragostea lui se scurgea prin crăpături ca vinul roșu pe o batistă albă din tifon unde rămâneau doar sunetele picăturilor precum acele mici trosnete de sticlă sfințită ce îmi dezlegau somnul de blestemele adânci din neam — ca și cum acel Cineva – Om mi-ar fi putut descusa noaptea cu un ac de lumină prin dragostea sa însă… nu era înger, era doar un Cineva – Om timpul a trecut și fără să simt am trasat umbrele acestui labirint al casei cu fisuri pe harta copilului meu, i-am lăsat tăcerea grea care spune că a cere înseamnă să-ți pui inima într-un cuțit. și poate și de-asta, mă rog în fiecare zi și visez că într-o noapte fără margini, copilul meu va auzi cum pereții respiră, chiar în căsuța ce își caută și acum forma — și va merge tip-til printre umbrele moștenite cu o lumânare aprinsă din propria-i tăcere apoi poate va rupe din tăcerea mea o fâșie de zbor, și va învăța să strige fără să se teamă că cerul cade poate va prinde în palmă un fir nevăzut și-l va lega, cu gesturi sigure, de primul copac care n-o să râdă când cere ajutor. iar dacă norocul va fi blând, poate va întâlni și el un Cineva – Om nu un înger, dar un om cu mâini calde și o privire ce nu fuge, un om care nu cere tăceri, ci le dezleagă încet de niște noduri uitate de generații iar atunci, poate, somnul lui nu va mai fi legat de blesteme sau de ruine, ci de o voce cu margini moi ce rămâne
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate