TOÈšI SUNTEM UN MIEZ INERT

O, epifanie mătăsoasă
Ce din miez de noapte grațioasă,
Fără semne, mă pătrunzi.
Tu oglindești în tine și în mine
Trecutul și viitorul –
Mereu altfel, dar la fel,
Retrezind din sine aceeași veșnică durere:
Dorul.

Aș vrea să mă inund mai bine
ÃŽn curgerea de ape,
În ochii de opal pe care îi iubesc
Atunci când simt că într-o secundă
Scurtă cât eternitatea clipei
Suntem toți același oftat al tău.

În spatele fiecărei stări, fiecărui om,
Fiecărui lucru cert,
Există un principiu prim, inert.
O tăcere ce nu se cere primită
Și care, în fapt, încă înainte de a exista
A fost
trăită.

Lumina aceea se vede pe sine prin mine și tine,
Iar noi ne vedem unul pe celălalt, prin ea.

O, ca în acele nopți de veghe
când simțeam că doar spațiul dintre noi și stele ne-nțelege,
cum și noi le înțelegeam pe ele...

Iar în secunda când peste Marea Întrupare se trage cortina,
În acea secundă vălurită
Curgerea de ape, ea pe sine se ascultă
Cum propria curgere își inundă
În mine și în tine –
Lacrimi ale acelei stări
Simțim și noi,
Simțim și nori.

Suntem toți un miez inert,
Mult mai viu decât e viața,
Mult mai mort decât e moartea.