alfabetul începe cu litera a
de la abandon,
de la așteptare,
de la absurd.

de fapt, uite ce vreau să-ți spun: alfabetul ăsta —
sau cum îți place ție să-l numești, limbajul nostru
de conviețuire —
are nevoie
acută — aș adăuga (tot cu a) — de o completare,
o anexă
care să cuprindă toate acele je ne sais quoi-uri
pe care ție îți place
să le iei în vacanță și să le risipești
printre firele de nisip,
printre valuri,
printre paharele de plastic
din care nu te sfiești să bei cot la cot
cu pescarii
și, invariabil, să mă rogi
să-ți repet,
poate pentru a mia oară,
aceeași prostie duioasă
spusă o dată, pe când aveai buzele prea ocupate
cu scos sâmburii de la corcodușe —
anume că vara,
ochii tăi au reflexii verzi
de ciob,
de sticlă,
de bere.

am ajuns rău, iubito…
am ajuns să am impresia că te mai aștept,
că plimbându-mă
seara prin parcul circului
îmi pasă dacă mai vii și că sufăr
dacă ai uitat deja drumul.

și nu știu de ce,
dar nu reușesc —
nu reușesc să trec peste senzația
de ușurare care mă încearcă atunci când constat că, în fața mea,
pe bancă,
doi tineri
stau unul lângă altul,
fiecare scufundat în propria lumină albastră,
butonând telefoanele cu o gingășie
de broaște țestoase introvertite,
și reușind, cu desăvârșire,
să nu-și adreseze
unul altuia
absolut
niciun cuvânt —

semn că evoluția speciei numite „îndrăgostiți”
este pe cale să atingă (în absența noastră)
perfecțiunea.