Lui Ramon Sanpedro și celor asemenea



Se înserase de ceva timp,

și oamenii se târau pe străzi,

și eu stăteam la geam,

așteptând

să văd,

pentru ultima oară,

un om,

care ar vrea să-și dea viața,

numai să poată zbura

o secunda...

Dar omul ăsta nu mai venea odată...

Și târziu, în noapte,

în lumina becului,

a început să ningă...

ÃŽncet...

ÃŽncet...

Din ce în ce mai încet...

Timpul se scurgea din ce în ce mai încet...

Și ningea...

Din ce în ce mai tare...

și cântecul,

și secundele,

înfrățite,

se scurgeau

pe pielea mea,

zgâriindu-mă

o dată...

și încă o dată...

până am ajuns

la un moment dat

să simt cum mă sufoc,

căci ele,

secundele,

ca niște gheare,

Săpaseră în mine șanțuri...

Într-un târziu,

când mai aveam puțin până dincolo

când simțeam viața scurgându-se din mine

am văzut,

în șanțurile săpate de secundele înfrățite cu cântecul,

cum oamenii ce se târâseră mai devreme

acum își luau zborul din șanțurile mele:

erau ca niște pitici cu aripi

ca niște colibri

și m-am bucurat

că măcar în ultima clipă

mă pot bucura de bucuria lor

și am vrut să le fac cu mâna.

Dar ei s-au ridicat în aer

ca niște colibri,

tot mai încet

și tot mai încet,

și eu, atunci, dormeam de mult...

Nu mai ÅŸtiam...da...

nu mai voiam să ştiu de nimic...

Și nimeni nu m-a împiedicat...(răsuflu greu acum) în dorința mea...

Să recunoaștem cu toții

Am murit fericit, ce mai încolo şi-ncoace...