त्वां कामयामि,
așa e în sanscrită și chiar dacă pare că e la fel ca în oricare limbă, nu este
eu m-am născut în limba noastră și te iubesc doar în limba noastră
limba asta a mea de carne care uneori nu vrea să spună nimic
de parcă e lobotomizată de creier
limba asta care mă ispitește să ling carne înghețată
pînă amorțește și se face ca tălpile schiurilor,
doar alunecă din tăcere în tăcere că despre iubire uneori nu se poate vorbi decît
așa cum vorbesc statuile și picturile și sincopele în muzică

despre iubire se tace ca lacrimile prelinse pe obraji ca apa pe pereții salinei
nu există limbă în care să nu-ți pot spune ce simt, dar există o limbă cu care pot scrie în tine
ce simt și cît de mult, există o limbă a iubirii, poate fi și așa, मम हृदयं प्रेमभाषां वदति
dar poate fi tăcută ca un pantomim care cîntă sonata lunii doar cu pasiune
fără pian, la fel cum ți-aș recita cele mai frumoase poezii de dragoste fără cuvinte
doar cu degetele pe pielea ta, doar cu limba atingînd limba ta și buzele
mestecîndu-se

stigmate, stigmate, palmele mîngîind limbile focului cum aș mîngîia pielea ta,
cum aș vorbi, cum ți-aș spune și pe limba luminii, pe limba focului,
cît de puternică e iubirea, și cum încălzesc palma și degete cu bricheta înainte să fumez
cum văd un fir de iarbă mai bondoc și îl ridic o clipă spre soare
cum las o buburuză să-mi arate direcția suferinței

acaju, acaju, sîngele care caută o ultimă îmbrățișare a cărnii
nopțile mele ca debarcări pe planete sterpe, nelocuite, visele goale ca pungile zburate de vînt
iubirea mea dezmembrată de parcă aș trăi un bombardament
în fiecare moment fără tine

dacă aș fi un topor, aș vrea să fii copacul, să fie asta iubirea noastră
eu înfipt în rana ta, tu, primindu-mă, acceptîndu-mă
amîndoi ne facem datoria și nu ne mai doare pentru că ne iubim,
sîntem îmbrățișați, sfîrșim și ne iubim
nu poate fi nimic mai frumos decît focul în care ne topim
și cineva ne gustă și rîde și e fericit

te numesc zeița dorinței, însăși neîmplinirea
dorința împlinită nu mai este dorință, nici împlinire nu mai e,
ce a fost împlinit nu mai există, tu ești iubirea și iubirea e căutarea fără capăt
fără moarte, fără împlinire, doar momentele de odihnă ale călătorului
care a plecat pe drumul cunoașterii
tu ești trezirea bucuriei, ca în mahabharata, fără ea nu se poate trăi, nu se poate iubi

eu nu ți-aș pune un mesaj scris într-o sticlă în mare
aș picura doar niște sînge în ea și dacă din întîmplare ar ajunge la tine și ai gusta
cu siguranță ai ști ce-i amarul, ce-i durerea.