Din când în când se-nalță-n calea mea un zid, de nicăieri,
sau poate l-am avut în mine fără să îl simt,
de care mă izbesc, scoțând scântei
și așchii de granit,
pe care trebuie să îl escaladez,
sau să-l forez, spre-a trece dincolo, cu orice preț,
însă, adeseori, mă-napoiez din calea sa,
văitându-mă că totul s-a-ncheat
și nu mai e nimic de-acuma de făcut,
alteori chiar îmi fac avânt, ca să îl săr
și mă trezesc ca un morman de lut la temelia lui,
plin de dureri, și rupt pe dinlăuntru,
îngenunchind, în vine să îmi rup veșmântul de pe mine,
să urlu și să strig,
până ce zidul s-ar preface în ruine de nimic,
să pot să trec prin ele, mai departe,
fără ca să mai simt atâta greutate
și neputință,
ca apoi să zâmbesc
la fel ca și atunci
când aș fi-atins
un fel pisc
sau precum vârful Everest