noaptea e mai lungă aici, în oraș, ca un tren marfar infinit,
și din mers coboară strigoi.
ochii mi se prind, ca niște molii încăpățânate,
de becuri vechi, pâlpâind haotic. e greu, pentru că
doar când îmi țineai oglinda
mă puteam vedea mai bine.

unii traversează noaptea cu buzele, albul așternuturilor
le provoacă sete, iar pe alții-i face să creadă
că au pășit pe lună.
eu aprind lumânări în gând – văd doar păsări de azul în colivii
și părul tău lung, pe care mi l-aș înfășura în jurul chipului
ca o ghilotină
mirosind încă a sânge vechi.

până dimineață, însă
va trebui să sting orice lumină
și să-nvăț să mă sărut în oglindă
ca să nu mă uit.