Nu mai am vlagă-n mâini, să le întind, să te cuprind,
în mine a intrat atâta frig,
și nici cârlig, să îl azvârl, ca să te scot la mal,
din apa timpului acesta glaciar,
ca un pescar,
iar ca să strig pe cineva în ajutor,
nu am pe cine,
să-mi țină loc de sol
până la tine,
și-n toată-această vreme, neputând să fac nimic,
mă las rănit de orice-mprejurări,
ca astfel să te simt, prin răni,
închipuindu-te că ai venit,
și dormi la pieptul meu,
rugându-mă de Dumnezeu să nu te mai trezești
și să pleci iar,
și ca să-ți intru-n somn,
cât mai adânc,
să nu mai poți ca să mă scoți de-acolo
decât atunci când voi ajunge în mormânt.