sunt treptele reci ale unui bloc vechi
unde noaptea adoarme printre plicuri netrimise
îmi țin sufletul într-un buzunar interior
îl ating din când în când să fiu sigură că nu l-am pierdut

în stație așteaptă oameni transparenți
au căștile în urechi și lumea se învârte fără ei
pe un perete cineva a scris cu markerul
nimeni nu vine nimeni nu pleacă

miros de motorină și ploaie veche
peste oraș s-a lăsat o liniște ca un halat de spital
un bărbat își plimbă câinele și pare că vorbesc despre ceva serios
poate despre cum se termină iubirea fără un sunet

mă pierd prin cartiere unde nu m-am născut
dar pe care le simt ca pe niște fotografii din altă viață
mă uit în ochii unei femei care vinde flori la colț
și simt că știe tot ce nu îndrăznesc să spun

sunt claxoane care sună ca niște strigăte vechi
lumini care nu se mai sting niciodată
iar eu merg
cu gândul că într-o seară cineva mă va striga pe nume
și nu va suna fals

sub un felinar un băiat desenează pe asfalt
cu o bucată de cretă roasă de timp
desenează o casă cu fum din horn și un soare mare
și pentru o secundă întreg orașul pare viu și blând