Cămașa roșie-nflorată
pe care o purtai odată
o văd pe scaun șifonată
și-mi amintesc cum altădată
fiind în ea înveșmântată
ți-am spus — nu vrei s-o scoți un pic
să ne iubim sub clar de bec,
iubita mea cu nume grec
și tată sârb cu fața lată
care de gât m-a prins cândva
și mi-a șoptit atâta — băi,
tu, pezevenghi de cinșpe lei,
asta nu-i curvă adunată
din cine știe ce speluncă
în care, ca să fugi de muncă,
o iei și-o pui să-ți ție hangul
cu lăutarii și cheflii
de-au învățat-o toți calii
și-ajuns-a, iată, deșelată
nu fată cum era odată —

apoi nu știu, parc-a plecat
că iată-mă-s colea cum zac
bătut cu poftă și stâlcit
pe tema că te-aș fi iubit
nu cu strânsură și saltant
de nuntă
ci cu ambulant
amor ghebos
și deocheat
cu buza-n pieptul revărsat
ce încă-avea miros de lapte
și-un rest de dulce ciocolată
pe care nu l-am lins de tot
când m-ai mințit că-ți e război
râzând cu glezna-n palmă strânsă
să mi te-arăți cu cracii goi.

Și-n timp ce mă prefac uitat,
mi te închipui pe-nnoptat
cu umbra ta dezbrățișată
și-n colț,
cămașa
șifonată.