Ochiul meu
vrea să se întoarcă
nu la pieptul tău,
ci la o rădăcină,
unde gândul stă
înfofolit într-o scoarță
și poftește săruturi
cu gust de rășină.

Pe sub frunte,
ca o domnișoară timidă,
liniștea coboară
cu pasul de catifea,
iar sinapsele chicotesc
pe sub frunte,
spunându-mi povești
despre dumneata.

Melancolia se cațără
cu gleznele goale
pe coloana gândului —
ce fleac adorabil! —
și-și agață
pe vertebre-mi
rochița ei moale,
oftând cu obidă:
„ah, ce vis memorabil!”

În spatele frunții,
în scorbura fină,
larve mici
cu priviri goale, rele și verzi
împachetează în parafină,
numele tău
ca pe un muget
de cerbi.

Rezumat;
cine nu-și mai ascultă
pădurea din vis
rătăci-va tăhui,
deochiat
și proscris.