Mi-a fost frică, da, când am rămas singură
La marginea orașului gălgăind de tăcere.

ÃŽn interior nu mai e nimeni
Care să colapseze, să încerce
Să nu distrugă ceea ce a mai
Rămas din firavele raze ale lunii,

Care tot timpul încearcă să pătrundă sub piele,
Să lumineze cele mai umbrite cotloane ale scheletului.

Pe aici, umbrele au casa lor.
Uneori stau jos, pe iarbă, și le ascult.
Șoptesc povești despre corpurile care au fost cândva.
Mă ridic apoi și plec,
Ca și cum aș fi un străin într-o țară îndepărtată,
Un străin care nu mai știe unde îi este casa.

Rândunelele au înnegrit cerul de primăvară.
Sunt aici. Mă vezi?
Am pe cap o căciulă argintie de blană,
Ca să mă recunoști.

Tristețea mea e un așternut curat, proaspăt întins
Peste un pat vechi. Mă așez în fiecare noapte și dorm în el
Cu voluptate.

Aștept un zbor întârziat, într-un aeroport
Atât de departe de tine.

Cum fac să opresc zidurile să se mai rotească?
Să le împiedic să mă sufoce aici, pe esplanadă,
Unde, în gând, îmi rostesc rugăciunile sperând că mă auzi?

Toate rândurile duc într-un singur loc.
Fiecare se îndreaptă către casa sa.

Plătești la început sau la sfârșit.
Dar, orice ar fi, plătești.

Cine știe cât trebuie să plătească un om singur și trist?
Tristețea nu e o monedă valoroasă?

Absintul nu este o băutură care să-mi ia mințile și,
Brusc, să fiu un om fericit?

Dar nu, mi-a fost mult prea frică.

Am rămas aici, la marginea metropolei, să te aștept.
Avioanele au plecat.
Îmi dau jos căciula argintie și îmi las părul despletit pe spate.

Probabil că ești în spatele meu, așteptând să mă întorc
Iar ochii să mi se umple de bucurie.

Dar nu.

Umbrele încep să se miște în fața mea, să danseze.
Strălucesc în lumina razelor palide ale lunii.

Am uitat că aici este tărâmul lor.

Mă așez pe iarbă și respir aerul crud și rece al neputinței.

O clipă am închis ochii și am văzut cum ne îndreptam unul către altul,
Ca doi copii fericiți. Alergam unul către altul și inimile ne băteau să
Ne spargă pieptul.
Am simțit iubirea ca pe un fierăstrău care a tăiat brusc în carne
Și nimic n-a durut. Nimic nu a fost ireal. Nimic nu a fost contrafăcut.
Nimic nu a fost premeditat. Nimic nu a fost atât de pur și gingaș.

Am vrut să rămân acolo, așa, puțin înghețată.
M-ai văzut? Da, eram chiar eu.

Dar nu, mi-a fost mult prea frică. Sunt obișnuită cu căderile,
Cu tristețea. Cu singurătatea.
Așa că, încă te aștept.
E încă noapte.
Bolturile trec silențios pe străzi.
Orașul e ca o rană atavică deschisă, care încă respiră.