Când gândim că în interior purtăm orizonturi
pe care nu le cunoaștem, cum ar fi iubirea,
iubirea însăși devine un înger pe care
îl ducem în timp ce nu-l atingem
niciodată în același fel.

Pentru că a o gândi infinit, cu toată făptura,
este nevoie de un infinit în ființa iubirii.

De cioburi ale oglinzii din care îi cresc
seva luminii ce o reflectă în toate.

Sticla pe care prin ceruri din alte
cărnuri de sticlă o poartă.

În călătoria lor toate formele ei
redevin un sine reflectat
din același trecut.

Pufuri de păpădii și de sâmburi descarnați
de câmpuri și de păduri ce în inimă
i se întorc și lovind o inundă.