a mai trecut un an din viața mea,
ridurile sunt tot mai adânci,
dar nu vreau să cred că sunt aproape de amurg,
încă izvoarele iubirii în mine mai curg,
încă nu m-am deprins cu arta de a planta visuri
în pustietatea extinsă.

vântul furios mi-a smuls umbrela protectoare
și ploaia îmi udă poeziile de pe buze
și din buzunarul de la piept,
dar măcar așa n-o să mai fie secetă
în raiul meu plin de iluzii.

măcar așa pot înțelege cum și cerul plânge,
că îngerii s-au înarmat până în dinți.

simfonia lui Mozart vibrează în căștile interioare
trezindu-mi nostalgia anilor de demult,
când dansam desculță în ploaie,
când mă imaginam un curcubeu de anvergură,
când nu știam că raiul suferă peste măsură,
când în lume nu vedeam atâta haos, teroare și ură.