ÃŽn fiecare ciob oglinda,
Ca pe nesfârșite reflecții,
Își poartă toate dimensiunile.

Culori, umbre și raze din goluri
Risipite în priviri pe care le strânge
Din interior în iris îi reînfloresc.

Apocaliptice inundații promise
I se prefac în umbre de nouri
Ce din lumini o întregesc.

O hidră decapitată,
Oglinda își naște vederi
Din întinderi prinse între
Cel ce-o privește și
Cel ce este prins
ÃŽn carnea ei.

E cel mai lung interior
Împământenit cu nemuriri
Ce dansează înflăcărându-se
De dorul ieșirii din labirint.

Este infinitul unde mereu
Ceva rămâne din sine
ÃŽn sine neoglindit.