Trăiesc pe gura unei găuri negre,
așteptând în fiecare clipă să fiu înghițit,
un biet meteorit,
printre atâtea spelbe,
pe care universul le-a stârnit,
dar între timp învăț să mă dezic
de tot ceea ce-nseamănă viață,
storcându-o de orice formă de esență,
până ce-o să devină echivalentul a nimic,
dând la o parte timpul, care-mi stă în cale,
lipsindu-mă de soare, stele și de lună,
ducându-mi zilele
și nopțile, ca-ntr-o cavernă,
în care numai sufletul îmi e lanternă,
astfel încât, atunci când totul o să se sfârșească,
să mă găsească gol,
să îi dau morții, drept obol, doar trupul,
fiindcă-am ars de tot pe dinlăuntru...