Nu mai găsesc, prin bezna asta-ncețoșată,
cărarea cea adevărată,
să pot să-mi duc până la capăt drum,
și văi, cum mă înghite fumul,
iar inima, cum a-nceput să-mi bată,
degeaba ochii îi mai țin deschiși,
căci bezna stă lipită de iriși
și lacrimile, parcă-ar fi funingini,
lipindu-se de-obraji
și n-ai pe cine ca să strigi,
să-ți sară-n ajutor,
fiindcă singur am fost înghițit în acest nor,
nici zori nu cred că mai există,
iar eu sunt singura ființă
cu care-mi voi petrece restul vieții, de acum,
ori poate nici nu a existat vreodată acel drum,
pe care cred că am umblat,
sau poate c-am trecut cu tot cu trup în iad...