uneori doar șoptesc, alteori țipă, urlă atît de tare
de parcă trec printr-o durere atît de mare
încît se aud de pe lună, se aud în tot corpul meu
celulele o iau razna și se amestecă între ele
mă destram ca un coș de nuiele

și tot interiorul meu dă pe-afară ca un vulcan noroios
să fie văzut urletul cum sculptează pe os
fluiere prin care să strige mai tare ca un om căzut în fîntîna sufletului
în care se îneacă fără speranță
vocile din capul meu care îmi cîntă ca o sirenă
de ambulanță
sunt legat de durere ca un marinar de catarg urletul meu se pierde în larg

alteori șoptesc pictate în tristețe ca pomii dintr-un tablou în care bate vîntul
ploaia se scurge pe geamuri ca pe obrajii prin care ți se vede gîndul

vocile din capul meu sunt line și alcaline și morpheus își dă licența pe mine
degetele mi se încleștează în carne să sugrume vocile astea
care te strigă pe tine

sunt apoape în viață ca înainte să dărîmi scaunul și vocile spun
mai fumează o țigară oricum iubirea e scrum

dezleagă-te de catarg, strigă spre dragoste pînă să aude ecoul
pînă vocile noastre se întîlnesc și fiecare din ele vorbește în noi
să alinte frica, să plutim în larg ca o cană cu două toarte
din care ne bem viețile, nu cafele din șoapte.