Sub pălăria din față

Unde ochiul mătasic îmi răsare

Văzând intreaga binecuvântare

A lumii clătinată-n ață



Deschid eu cartea ce din fundu’ ogrăzii

Prăfuit fu de vreme și oropsite gânduri

De nădejdi nebune scrumate de unguri

Și capitolul dat nu-i povestea caprei și iezii



E fătul, băiatul ce ieșita din biata iapă .

Iar rândurile spun că-i în castelul prințesei

Vreau s-o scape, să poartă cununa miresei

Dar iată, balaurului imagine oglindită-i în apă



Se avântă din ea ca tunet de fulger

Mușchii de fiară își încordează

Ca să-l doboare înainte de amiază.

Încăierarea: un plăsmuit sunet de fier



Se topesc și se înalță două destine

Primul: fătul – frumusețea ce taie naive tineri inimi;

Al doilea: zmăul– urâciunea ce-ți arată viața în patimi,

Și scânteile curmă vieți ce nu l’aparțin



Orologiul bate : e noaptea, trei de jumate,

Și fătul și zmăul lipsiți de putere-s;

Și glasuri ridică să-ți audă a’tău interes

–Hai alege : oarbă iubire sau crudă fericire !?



Dă-le lor stropul de apă :

Alege destinul – scânteia din inimi;

Alege embrionul născut, ucis-n lumini.

Ce cântă în a Cronus-ului harpă



O da tu zână cu ochi de văpaie

Cămașă o storci plină-n sudori

Din ea se dezleagă stropul încununat în fiori

Și iata o scânteie aprinde uscatele paie



Fătul se-nalță stropul să-l prindă

Îl prinde pe limbă, îl scufundă în gât,

Șa’prinde in el puterea de sfinx urât

Se avântă în zmău: face-i o rană profundă



Urâtul de zmeu în ultimele clipe:

Râde în hohote, inima-i zbate,

Râde cu hohote, inimai-njumate

Deschide gura și începe să țipe:



- Tu fătul încununat de stele;

Steaua dimineții în creștet ce-ți șade,

Hotarul cosmic nimbit în tâmplă el arde,

Și Gâtul împodobit în cosmice mărgele .



Dar totuși ales-ai transpiratului strop

Ce pată ți-a pus în inima fostă de leu,

Murdărind,schimbând al sufletului nucleu,

Transformându-te’n simplu sfinx rob.



Și iată că-n creștet nu mai lucește

Și iată că-n tâmplă focul se stinge,

Și iată pe piept cosmosul se prelinge,

Și iată libertatea de leu în tine nu mai popește



Dar fost-am ca tine alesul luminii

Fost-am ca tine fiul răsăritului

Dar înțelesem frumusețea apusului

Ce se naște în toiul nopții–pribeagul gândirii.