O, mamă, lasă-ți brațul pe-a mea mână
Atingerea că ești, nu vis, să-mi zică
Îmi e de-a ta inexistență frică
Și păsări fără zbor să îmi rămână.

Că vremea ta de-a fi încet se strică
Dar soare-n căi de veci tu îți amână,
Să vină-al morții înger mai e până...
În palmă strânge-mi lacrima, furnică...!

Mi-e plânsul greu plecării în sosire,
Îmi este bine-alături să te știu
Și iarna vrăbiile să-ți respire.

Pe chipul tău ce-n alb e poeziu
Mi-așez penița-n duh de-a mea iubire
Cu văzu-a scrie-un fără de târziu.