Fantastic este că în limba română cuvântul poem poate fi articulat atât genului masculin cât și genului feminin fără a-și pierde sensul. Ca atare, putem spune: un poem, două poeme, la fel de bine cum putem spune o poemă sau două poeme, fără a distinge de ce ar trebui să facem diferența atunci când lecturăm orizonturile lirice ale textului. Trupul poetic comportă un același adânc ingenuu. Un fel de stază concomitentă comparativă cu predicția realului dinainte de a fi definit. Abordări distincte încearcă să ne convingă, în fel și chip, de-a lungul timpului, că o astfel de realitate este viabilă doar în măsura în care poemul, poeticul, poezia și tot ceea ce se manifestă ca fiind născut din metaforă, nu sunt reale. Prin urmare, ființa cuvântului, în esența lui, în acest context, cel puțin în limba română, nu poate fi lirică în aceiași măsură în care tot ceea ce exprimă, nu poate izvorî decât dintr-un fel de orbire generală. Cu toate acestea, și poate pentru că este specific numai limbii române, poezia, ca apogeu, poate exprima, la fel de bine, dimensiuni ale golului și ale plinului, pe cât exprimă ceea ce este concomitent o lipsă și o intuiție. Fantasma pe care o creează ori căreia îi conferă realitatea lexemul poem, prin ceea ce pune în lumină modul în care el se articulează spațiului liric, reiese din felul în care orizontul de care se lasă cuprinsă dăruiește ideii de a face poezie capacitatea de a fi masculină și feminină fără a confunda și amesteca ceea ce este masculin și feminin sau original cu originat. Fantazia, la urma urmei, este un concept antic înfiripat din rădăcinile cerului care își înrădăcinează albastrul înaltului în adâncul apelor în care își oglindește infinitul ca în privirea apei în care, oglindită, tot necuprinsul ei privește, reflectată din interiorul necuprins.