Aceste clipe efemere mereu le-am așteptat,
Să te privesc din umbră, ca un apostat.
Nici nu știi ce-mi încearcă sufletul pătat,
Căci tu te uiți de sus, ca un înger, la un muritor admonestat.

Nu mă lăsa singur în acest foc de infern,
Condu-mă cu mâna ta spre împlinire,
Iar cu gura ta mântuiește-mă pe mine, păgânul.
Dar singur rămân, cerând pocăință.

Izgonit am fost și sunt, însă nu voi recunoaște,
Și sunt orb la patimile mele, care mă tot îngroapă.
Dar, ca un păcătos pe patul de moarte,
Tot mai sper să fiu iertat de culpă.

Îți văd acum chipul tău angelic ce se conturează în noapte,
Iar un pasaj se întinde acum, pe care tu începi a-l străbate.
Felinarele se aprind, luminând obscur străzile tăcute.
Tu începi a străluci, iar eu, în întuneric, a mă zbate...

Și vânturi reci mă tot apasă, parcă șoptind.
Pe drumuri rele îmi este ființa neputincioasă,
Dar sufletul meu corupt mă poartă spre destin, șovăind,
Ghidat sunt eu acum spre purgatoriu, cu un singur gând: acasă.

Cimitir, loc al liniștii și al gândurilor negre,
O coroană de plumb începe a răzbate,
Iar piatra de mormânt mă cheamă, după atâta chinuire.
Un ultim strigăt, o ultimă încercare, dar greșelile mi-au fost deja condamnate.