Pe drumul vieții, în praf și-n tumult,
Omul se pierde, uitând de-nceput.
Alergă după aur, după visul său van,
Dar doar durerea îl face pe om să redevină uman.

În râsul gol, în strigătul stins,
Ascunde chipul, dar sufletu-i nins.
Când cade-n genunchi, cu inima grea,
Abia atunci vede ce-nseamnă a sta.

Durerea-i o flacără, arde și frige,
Dar scoate din tine ce viața nu-nfrânge.
Te-apleacă spre cer, te-nvață să stai,
Să vezi frumusețea în florile de mai.

Căci omul, de voie, uită de-al său rost,
Devine străin de cel ce-a fost.
Dar lacrima sapă, topind al său plan,
Doar durerea îl face pe om să redevină uman.

Și-n toată povara, găsește lumină,
În rana ce arde, răzbate o vină.
Se naște din nou, mai drept, mai curat,
ÃŽn glasul durerii, omul se simte schimbat.