Licăr ascunde luna în vălul mătăsos
Al norilor diformi ce fug în caravană.
Încercănat de vin cu dorul de nirvană
Pe riduri vii plâng către un vis frumos.

Cu croncănit alungă negre zburătoare
Himera iernii ce nu-și cerne albul sân;
Deși în ochi căprui mă știe de stăpân
Nu lasă palma mea pe văi ispititoare.

Cred că în parc poetul din statuie, sloi
Agață în păr de smoală câte-un corb
Și-și geme reîncarnarea în timpul orb
Sărutul meu cu rime peste umeri goi.

Ivit în detronarea mea din liric paradis
Naște pe geam steluțe funerarul crin.
Trecând prin sticlă ca un semn divin
Îmi pune Ger pe tâmple Fleur-de-lis.