astăzi, firul Ariadnei
nu mă mai scoate din labirint
e doar funia spânzurătorii
care-mi ispitește grumazul
astăzi durerea sapă adânc
tot mai adânc, groapa în care
vom cădea îmbrățișați

sunt secat până la rădăcinile umbrei
doar pietrele grele din mine lăcrimează
sub loviturile de ciocan ale inimii
nu am cui să cer îndurare
până și oglinda a fugit din oglindă
rămân în carnea mea ca într-o chilie de sfinți
și mă rog amintirilor să mă primenească
pentru unica dragoste, pământul tuturor facerilor
tuturor despărțirilor

nu am nicio armă
din pana mea se naște pasărea moartă
care-și smulge penele vii
îmi fac aripi din elicea morii de vânt
cu care m-am luptat toată viața
și zbor într-o lume în care clepsidrele
sunt lumânări care se țin cu dinții
de propriul lor fitil

sunt rana de sub cicatricele visului
îmi iese durerea prin porii fiecărui cuvânt
sunt unicornul de hârtie cu cornul rupt
în ochii nenăscuților cititori
voi muri înecat cu propria umbră
căci marea, da, marea
e sătulă deja de curgerea mea
iar singurul paradis este cel al absenței
chiar dacă prenumele și numele meu
se roagă tăcerii să moară-împreună

te cânt durere cu fluierul picioarelor
cu harpa coastelor lipite
de pântecul copilăriei mute
cu arcușul sufletului pe corzile inimii
îți dedic acest imn înălțat
ca un sughiț până la cerul gurii
ca un ultim cântec înainte ca pleoapa
să cadă peste sublima tragedie a vieții

durere, flux și reflux
peste hotarele visului
umărul pe care se sprijină moartea
ploaie obosită să mângâie