Zborul meu e liber,
ca pasărea cerului,
în sine, fără trup,
ce mușcă din azur,
cu pofta-i dură,
cu foamea ei de cer,
cu foamea ei de a fi.

Zborul meu e liber,
mai liber, chiar,
decât zbaterea aripilor
unui heruvim pribeag,
care taie cu aripile orbitele
stelelor uitate în tăriile lor,
peste ceruri din alte ceruri,
peste ceruri ce nu mai sunt ale noastre.
Aripile-i bat de tot și toate,
dar mai ales de stele,
căci sunt prea multe și-l încurcă.

Zborul meu?
E un vis, firește,
mai sus decât cerul din noi,
mai sus decât tot,
e un vis atât de viu, încât doare,
îmi apasă coastele,
ca atunci când întinzi mâna spre ceva
ce știi dinainte că nu vei atinge niciodată.

E un dor, zborul ăsta al meu,
un dor ce arde și mormăie în sine,
e sărutul tău –
dar numai jumătate.
Ce sărut ciudat!
Un sărut frânt, neterminat,
dar și neînceput de la capăt,
căci cealaltă jumătate s-a pierdut
pe buza unei libertăți uitate,
ce a uitat cum să existe
în dragoste.
Și, uite, picură-n lumină
gândul meu că, poate,
poate mâine,
cine știe,
să devină speranță.
Până atunci, zborul meu
își mai caută cerul.

Zborul...
Uite-l, urcă din cer în cerul celălalt,
care nu se lasă niciodată să uite,
și să se-ndure, spre un alt infinit,
mai adânc decât cel de dinainte.