uneori, mă simt ca un mormânt
din care tot pe mine, mortul, mă scot
os cu os,
pentru a construi
scheletul de rezistenţă
al unui poem

dar poemul se năruie
e nevoie de viaţă, de suflet
de cutremur, de sângele ce erupe
cucerind teritoriul absenţei
de la fosta inimă stafidită
până la ferestrele false ale rănii

inutilă mecanica gesturilor
fără toate acestea

şi ştiu, şi mă rog
pentru propria mea înviere
la porunca buzelor tale

dar... tu ai gura
plină de pământ

şi tot ce-mi rămâne de făcut
e să te caut
aşa cum rădăcina caută
firicelul de apă

această adâncă iubire
din care sper să renască
frunzele, zborul
sub aplauzele rafinate
ale ierbii


06.12.2024