Ochii nu văd, nu privesc, nu cunosc.
Inima lor nu împinge lumina în carne.
Sunt doar o urmă de interior în care
Din sine cad în lumini ca înserare.

Din ei nu caută și nici nu își răsar
Margini de cer în care își întind aripi
De paseri cu care în îndepărtări pier
În salturi împăienjenite prin cer.

Ci, ca un tablou agățat în perete,
Împietrit în culori și nuanțe pereche,
Privesc când le sunt privite mai mult
În adâncul lor plin de pământ
Îndepărtările ce le rostuiesc
În iris din care ca pe sine
Din sine în sine privesc.