Nu îmi dau seama cum gândește norul de la apus,
care ascunde cometa ce trece pe cerul nopții târându-și
coada de lumină în dreapta Luceafărului de seară,
fără să știe că din cauza lui nu am să mai văd niciodată
lucirea cometei din dreapta Luceafărului care trece pe cer
spre a se întoarce altădată, în timpul vieții unui altuia ca mine
care își va dori să o vadă și nu va putea pentru că poate
un alt nor
va acoperi tocmai acea parte de cer în care
cometa își va întinde lumina.

Și care se va fi întrebând, atunci, cândva, asemenea mie acum,
ce va fi gândit norul acela care va fi ascunzând trecerea cometei
pe care nu a văzut-o și nici nu o va mai vedea vreodată?...

Cometă răsărită din imagini ale trecutului pe care
vrem să îl privim cum trece prin Cer și din fuga ei
să putem spune și imagina orice despre ea...

Fuga cometei care se desfășoară doar dacă e înrâurită cu viață.
Viața ei care izvorăște din gândul nostru prin care ne-o închipuim
ca întâmplându-se ori ca întâlnindu-ne
urmându-și calea propriului infinit.

Asemenea norului căruia nici măcar nu îi pasă
că în seara aceasta puteam să privesc cometa
din dreapta Luceafărului dacă el
nu ar fi fost
pe acea parte de cer.

Mai ales că era ultima seară în care
mai puteam privi albul trecutei comete!

Mâine seară cometa, de nu va fi nor,
abia se va mai vedea!
Ca o stea.
Ca oricare altă stea din cerul de seară.
O lumină imuabilă înconjurată de un irepetabil întuneric.