Aici se moare şi se învie
de trei ori pe minut,
aici toţi se întreabă
dac-au uitat uşa descuiată
şi oamenii închişi;
aici, iodul miroase a om,
duminica e soare leneş, îmbâcsit de urină,
perfuziile pulsează ca stelele-n sânge,
aici, pereţii se întorc cu faţa la altă casă.

Toţi bolnavii galbeni
se rostogolesc pe loc,
frământă şi gem la fel
diferitele lor vieţi;

deşi e caniculă,
se învelesc şi tremură toţi
ca nişte bebeluşi singuri,
uitaţi şi speriaţi;
cei mai sănătoşi
îşi plimbă burţile regeşţi,
devin certăreţi şi se cred
stăpâni peste salon,
dar şi pe viaţa care le alunecă
prin buricul ca o lună scofâlcită.

Asistentele duc parvane la geamuri,
înjură şi se plâng de unghiile lor ciobite,
îndeasă pastile pe esofagele varicoase
şi îşi flutură împărăteşte aripile albe
ale halatelor mizerabile,
căzute pe la buzunare.

Rudele pleacă întristate,
ar întreba până şi rădăcina cerului
despre omu' lor,
n-au pe cine să-ntrebe,
nici măcar pe ele,
cu capetele de cârpâ pleacă,
ca nişte cârpe însufleţite îşi apleacă
speranţele de mâine.

Şi iată, se lasă noaptea,
horcăie greierii de visări şi escare,
plosca şi furtunul leagă bolnavii,
mai bolborosesc gălbiorii,
mai şed la o durere de vorbă,
apoi râd şi plâng,
şi brusc li se face foame
de ei.

Doar spre dimineaţă toţi adorm,
doar atunci răsăritul se îndură să întârzie,
doar atunci asistenta adoarme
pe fişele nescrise,
paznicul spitalului doar atunci
lasă la vizită viermii sau păsările,
oamenii sau vântul.

Iar eu,
eu sunt neputincios, inutil,
sper îndestulat şi sătul,
ca şi cum am mâncat deja cina bolnavului
fără voia lui.