Când nu am ce face,
Pentru că lumea din jurul meu tace,
Mă plimb autoritar prin univers
Fără sens, fără scop, fără vers
Și privesc atent în goluri
De unde îmi imaginez că mă pot pătrunde
Neștiute mișcări care m-ar surprinde
Cu umbrele lor, cu ideile lor,
Cu intențiile cărora nu aș avea
Cuvinte spre a le răspunde.

În perete ceasul îmi bate secunde.

Nu mă interesează felul în care
Își maltratează, ritmat și distant,
Imaginare spații pe care le măsoară
Fără a se gândi dacă,
Într-o zi,
Din trupul lui îi voi scoate
Alcalinele baterii și astfel toată
Milităreasca măsurare și atitudine
I s-ar preface într-o plenitudine
De pietre funerare risipite
Pe câmpii ca morminte...

Însă, când nu am ce face, de n-ar fi
Peretele în care să bată ceasul secundele,
Lovindu-le, instituindu-le, încorporându-le...
Nimeni nu ar ști cum îmi cresc
Golurile care i se golesc
Din goliri fecunde!