băiatul ăla s-a sinucis. dar pentru că era dumnezeu, nici măcar n-a murit
a lăsat doar o cicatrice pe care o purtăm cu toții și ne doare cînd nu ne iese ceva.
las robinetul deschis și îl privesc o vreme
cu gîndul că niciodată chipul meu nu va sta într-o apă curgătoare.

am semnele vieții pe mine, dar citite invers, sunt semnele morții.
sunt nefiresc de în viață la cîtă moarte am văzut și trăit
la cît de mult am iubit. uneori în singurătatea mea fac concurență
unui pahar cu tărie, el plînge jumătate de oră, eu plîng pînă mă usuc
ca o coajă pe o rană și lumina se lovește în ea și se face stacojie

ca ochii unui insomniac care se îmbată cu moartea și nici măcar moartea
n-are gradele să mă trimită să dorm sub umbră deasă, sub o salcie
cu părul tău, să mă joc cu furnicile să le las să patineze pe ochi și să-i promit
furnicii agata că-i ofer ochii mei cînd frigul mă înțepenește

ca pe o pasăre care îngheață în zbor. singura ieșire din realitate
e prin spatele realității, unde moartea are colți de inox și zîmbește
ca un mafiot rus cînd își pune dinții în pistol și îți trage în cap
dar întocmai ca ăla care a făcut capodopera sa, nici eu nu mor

e doar o agonie permanentă în care înșir nume și vieți netrăite
în speranța că poate din întîmplare mai pot avea cîteva clipe cu tine,
păcălind furtunile cu felul în care îmi împige inima sîngele în goluri
ademenind fîntînile cu lacrimile mele.

noi, ăștia care iubim, nu ne putem sinucide, ar trebui să dăm foc la tot universul.
stau așa și fumez o țigară și mă gîndesc pe ce parte a feței sting țigara asta
pe moaca lui dumnezeu.