răni acoperindu-se unele pe altele
precum valurile de ceață din pădurile nordului.
cărările sunt vii acoperite cu mușchi cu
cerbi și căprioare împușcate. în ochii lor
sticlește pădurea. o singură mișcare, o singură pală de vânt
și vom cădea din picioare secerați de gloanțe.
dar așa se întâmplă zilnic,
când mergem pe străzile orașului și mașinile
ne sortează / etichetează/ rănesc.


de aceea preferăm drumurile prin pădure
unde teama are frunzele roșii
și o putem observa de departe.
aici nu exista frică/ există enclave ale fricii
unde fiecare își arată mâinile inscripționate
cu un simbol. noi suntem ochi de căprioară.
când suntem singuri ne uităm la inscripția de pe piele
și e ca și cum
știm cine suntem.